Cand eram mic vroiam sa fiu mare. Nu m-am gandit niciodata sa profit de varsta mea frageda de pe atunci. Vroiam doar sa fiu mai mare ca toti prietenii mei. Astfel stiam ca pot sa-i bat, ca eu am mereu dreptate si pot sa fac misto de ei. Cel mai mare din grup era un fel de lider. Ala lua hotararile si facea regulamentul jocului urmator.
Probabil din dorinta prea mare de a fi mare am ajuns asa inalt.
Pe rand, mi-am dorit sa fiu: detectiv, actor de actiune, pompier, doctor, politist, pilot si altele pe care nu mi le amintesc acum.
Ii imitam aproape la perfectie chiuiturile lui Bruce Lee si il aveam ca idol pe "The Mask".
Rambo si cutitul lui au facut parte din copilaria mea, precum si testoasele Ninja, Captain Planet si toate filmele lui Van Damme. "Rocky" si "Home alone" au facut deliciul timp de cativa ani.
A nu se intelege ca am avut o copilarie in fata televizorului, ba dimpotriva, eram cel mai salbatic copil din fata/spatele blocului.
Nu stiu nici acuma la ce perioada ma raportam atunci cand spuneam "Cand voi fi mare..."
Tot ce am putut observa e ca in ultimul timp nu mi-am mai dorit sa fiu mare. Nu pentru ca deja sunt mare, ci pentru ca deja am inceput sa ma uit inapoi in timp ce fug de copilarie.
Daca atunci cand eram mic puteam sa-mi aleg din toate oportunitatile alea, ei bine, acuma nu mai pot.
Sau cel putin, oportunitatile sunt decimate si incep sa cred in fobia de esec si mediocritate.
Bineinteles ca nu sunt batran si nici pe atat de intelept pe cat sa privesc inainte cu teama.
Pana atunci insa, imi doresc sa nu repet greselile care m-au facut sa privesc numai inainte, deci pot sa zic ca, acuma cand sunt mare, imi doresc (de fapt) sa fiu mic din nou.

Morala mea?! Nu viitorul e tot ce conteaza...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Copyright 2010 Ping Pong in Hong Kong
Lunax Free Premium Blogger™ template by Introblogger