Ping Pong in Hong Kong

Nu stiu voi, da eu n-am noroc! Ba chiar in ultima vreme astept vestile proaste cum asteapta unii sa castige la Super Bingo!
Da, stiti voi concursurile astea combinate: cu tombole, sms-uri cu text, premii la fiecare ora, minut, secunda.
Nu mai stiu cu ce sa mai iasa la inaintare: masini, case, ceasuri, mingi, ursuleti, excursii, tenesi, mp3, ipod, telefoane, bilete la film, la meci, la circ, etc etc.
N-am crezut niciodata in sansele mele de a castiga la asemenea concursuri cu toate ca nu sunt o fire pesimista, ba nici macar realista uneori.
Asa cum zic, cred in multe cacaturi posibile. Dar nu in tombole. Nu in mesaje cu textul "sunt prost si dau 1,25 eurocenti fara TVA degeaba".
Eu n-am norocul altora. Eu n-am gasit toata viata mai mult de 5 lei pe jos; Altii se impiedica de ei.
Pe mine abia ma suna cate unu' de la "cosmote" sa-mi spuna ca am castigat nu-stiu-cate miliarde si sa ma intrebe care-s ultimele 6 cifre ale CNP-ului meu.
Mie nu mi se intampla minuni din intamplare. Trebuie sa ma milogesc, sa gâdil, sa-mi storc creierii, sa ma cert sau in ultima instanta...sa incrucisez palmele si sa ma rog pentru ceva ce mi-ar aduce liniste sau m-ar face fericit.
Altora li se falfaie: se streseaza ca trebuie sa coboare niste scari sa arunce gunoiul sau sa-si ia un pachet de tigari de la chiosc.
Iar altii mai saraci, se multumesc sa creada in superstitii si in sansele de 0,1 % de a se imbogati printr-o minune in loc sa puna osul.
Dar, bineinteles...look who's talking!
Pe principiul "fiecare cu pizda masii", prefer sa-mi poarte altii sambetele decat sa am eu grija lor.

Dupa cum bine stiti, de zeci de ani, pro tv-ul rezerva ora 16 pentru serialul inceput in Martie 1973 si la care mamele noastre se uita de cate ori au ocazia.
Si eu m-am uitat, inca de cand mic copil... si intelegeam tot, si imi placea.
Probleme de viata si de moarte, realitati, idealuri, drame, suspans, noutati, s.a.
Si chiar daca n-as fi vrut sa ma uit, tot reuseam sa vad cate un episod care ma facea curios pentru continuarea de a doua zi.
Chiar si cei care nu s-au uitat vreodata recunosc nume precum Victor Newman sau Jack Abbott, iar Bobby Marsino vine tare din spate.
Ei bine, recunosc ca ma uit si acuma cand am ocazia. Foarte rar, ce-i drept, dar asta e avantajul serialului, acela ca mereu "prinzi firului de ata".
Acum ceva timp, frate-miu mi-a spus ca moare Victor. In film, bineinteles:)) Peste vreo inca 2762 episoade probabil.
Si desi ma doare in cur, mi s-a parut socant prima data. Ma gandesc cum or reactiona altii...
Adica, saracul poate s-a saturat dupa 30 ani pe platourile de filmare.
Problema mea, de fapt, o constituie faptul ca intotdeauna se intampla ca la 30 episoade sa cada cate-un nelinistit pe patul de spital. Oricum saracii de ei, au murit pe capete.
Ah, si inca o rugaminte pentru regizor. Fa-i domne in asa fel incat sa nu mai creasca unii 20 ani in 100 episoade, si ceilalti sa ramana neschimbati.
In viata reala asa o fi?

Iata nominalizatii mei:

Personaje si actori preferati: Michael Baldwin, Neil Winters, Victor Newman, Paul Williams,Brad
Personaje antipatice: Drucilla Winters, Ashley, Kevin, Nicholas

Pup toti nelinistitii tineri!

Din prea multa grija pentru mine, colegul de camera m-a inchis in casa.
Cum asa?! Pai, azi-dimineata pe la 6 cand a plecat a inchis usa atat sus cat si jos. Sigur s-a gandit ca ma fura cineva pana la ora 7:30, cand trebuia sa plec si eu la facultate.
Foarte important de precizat ca usa incuiata jos, se deschide numai pe dinafara.
Apoi, cum sa reactioneze un om normal cand se trezeste la 7, isi face dus, se imbraca, pregateste echipamentul, isi verifica mail-ul, asculta o melodie, si cand sa iasa pe usa, vede ca e incuiat pe dinauntru???!!!!
L-am sunat si nu-mi raspunde!
Cine stie cum si cand oi reusi sa ies acum din casa. Stau sa ma gandesc ce se intampla daca trebuia sa ajung la examen sau intr-un alt loc important.
Cum sa mai fiu bun? Cata rabdare sa mai am?
Voi ce-ati face in locul meu?

Update: Ingerasul meu pazitor a intervenit in extremis ca de fiecare data si a salvat situatia.
S-a aratat in fata geamului, i-am aruncat cheile si m-a scos din lagarul numit garsoniera in care stau.
Te iubesc!

In 1990 s-a lansat, eu aveam mai putin de 7 ani cand l-am vazut prima oara. Si desi l-am revazut in aceeasi perioada, probabil tot pe la varsta de 7 ani l-am vazut si ultima oara. Il aveam inregistrat pe caseta, probabil si-n ziua de azi e printre "Rambo", "Commando", si Alain Delon.
E unul din filmele copilariei, si asta ii da o valoare mai mare decat toate celalalte.
Soundtrack-ul imi face pielea de gaina si ma poate distrage in orice moment.
Ei bine, acum 2 zile am vazut filmul cu Ana, si singura scena pe care mi-am amintit-o perfect e antologica.

Check it out!

Da, dupa ce ca ne imaginam tot felul de chestii in tot felul de locuri, cu tot felul de oameni in tot felul de situatii, se intampla ca mintea sa ne mai joace si feste.
Pot sa jur ca uneori, ceea ce vad inainte sa clipesc e cat se poate de real. Si mai pot sa jur ca un lucru poate fi ireal oricat de insistent te-ai holba la el.
Asadar, uitati-va la pozele atasate mai jos si gadilati-va creierasul privindu-le.

Pentru marire, click pe poza!