Ping Pong in Hong Kong

Mai devreme sau mai tarziu, tot aici ajungem. Si chiar daca unii spun ca nu se tem, mai mult ca sigur ca o fac: Fie ca ai o boala incurabila care-ti rezerva urmatoarele 5 luni, fie ca esti batran si te spovedesti in fiecare zi, fie ca se intampla sa-ti vezi ultimele clipe chiar in oglinda masinii tale.

Cand eram mic vroiam sa fiu mare. Nu m-am gandit niciodata sa profit de varsta mea frageda de pe atunci. Vroiam doar sa fiu mai mare ca toti prietenii mei. Astfel stiam ca pot sa-i bat, ca eu am mereu dreptate si pot sa fac misto de ei. Cel mai mare din grup era un fel de lider. Ala lua hotararile si facea regulamentul jocului urmator.
Probabil din dorinta prea mare de a fi mare am ajuns asa inalt.
Pe rand, mi-am dorit sa fiu: detectiv, actor de actiune, pompier, doctor, politist, pilot si altele pe care nu mi le amintesc acum.
Ii imitam aproape la perfectie chiuiturile lui Bruce Lee si il aveam ca idol pe "The Mask".
Rambo si cutitul lui au facut parte din copilaria mea, precum si testoasele Ninja, Captain Planet si toate filmele lui Van Damme. "Rocky" si "Home alone" au facut deliciul timp de cativa ani.
A nu se intelege ca am avut o copilarie in fata televizorului, ba dimpotriva, eram cel mai salbatic copil din fata/spatele blocului.
Nu stiu nici acuma la ce perioada ma raportam atunci cand spuneam "Cand voi fi mare..."
Tot ce am putut observa e ca in ultimul timp nu mi-am mai dorit sa fiu mare. Nu pentru ca deja sunt mare, ci pentru ca deja am inceput sa ma uit inapoi in timp ce fug de copilarie.
Daca atunci cand eram mic puteam sa-mi aleg din toate oportunitatile alea, ei bine, acuma nu mai pot.
Sau cel putin, oportunitatile sunt decimate si incep sa cred in fobia de esec si mediocritate.
Bineinteles ca nu sunt batran si nici pe atat de intelept pe cat sa privesc inainte cu teama.
Pana atunci insa, imi doresc sa nu repet greselile care m-au facut sa privesc numai inainte, deci pot sa zic ca, acuma cand sunt mare, imi doresc (de fapt) sa fiu mic din nou.

Morala mea?! Nu viitorul e tot ce conteaza...

Foarte rar citesc bloguri la intamplare; Insa blogurile prietenilor sau cunoscutilor le frecventez destul de des.
Se intampla sa citesc un post in functie de titlu + primele randuri. Daca mi se pare ca nu merita, sau ma plictiseste, renunt repede.
De asemenea, daca site-ul se incarca enervant de greu, renunt!
Uneori ma inspir, alteori ma enervez si imi vine sa scuip cate-o replica (dar n-o fac).
Fiecare are dreptul la libera exprimare si opinie proprie, tocmai de aia fiecare are blogul sau si scrie una-alta (inclusiv eu).
In ultimul timp insa, am avut curiozitatea sa vad ce scriu altii, asadar m-am documentat in legatura cu tot ce inseamna bloggeri & blogging.
Categoriile de bloggeri in viziunea mea:

1.Mediocrii - Ei stiu ce sa scrie si scriu prostii. Posteaza in fiecare ora cate ceva, cat mai diversificat, cat mai pompos, fastuos si cat mai scurt. Barfesc pe toti si pe toate, mint si dau copy paste de multe ori.
Isi schimba temele frecvent, cu restul nu se complica. Mai au vreo doua bloguri in plus, dar ce daca, supara pe cineva??
De asemenea tot ei sunt cei care conduc numeric in ierarhie.

2. Puii Mircea Badea -Ei au panici dese de idei. In cazul asta, critica orice. Chiar daca e ceva ce nu-i afecteaza, chiar daca e ceva ireal, chiar daca e nesemnificativ.
Pentru ca toata lumea critica, si asta da cel mai bine. O sa-l ridice toata lumea in slavi, o sa-i aprobe criticile si o sa discute interminabil pe tema aia.
O sa ajunga sa faca spume la gura (vezi Mircea Badea) avand cel mai mare duel (tocmai) cu sistemul. Ha...

3.Povestitorii- ei povestesc tot ce li se intampla. La metrou, la serviciu, la scoala, pe drum, in masina, in vise, pe strada, pe internet, la telefon, la spovedanie. O fac cat mai detaliat, astfel incat nu uita amanunte precum ora exact, dialog, priviri incrucisate, batai de inima, pasi, etc.
Sunt haiosi, chiar te fac sa razi. Sa nu credeti niciodata ca povestirile lor sunt pure 100%... caci pe parcurs ce le descriu isi pot aminti chiar lucruri care nu s-au intamplat niciodata.

4.Follow-eri -Filme, poze, muzica, videoclipuri, animatii, link-uri, reclame, articole, sfaturi, vanzari produse, publicitate, jocuri, trailere. Mai trebuie sa zic ceva? Va las pe voi sa-i gasiti...ei inlocuiesc mereu cuvintele, o s-o fac si eu aici. Sunt retinuti si inspirati. Urmaresc cu atentie ultimele noutati in materie de orice si posteaza imediat.


5.Speriatii-Ei sunt obsedati de vizitatori. Scriu de doua-trei ori e saptamana. Nu datorita inspiratiei, ci datorita fricii ca nu e articolul potrivit la momentul potrivit.
Scriu un post si il controleaza de 20 ori inainte sa-l posteze. Ah, inainte de asta, il mai citeste si el de 10 ori ca sa fie sigur ca nu exista repetitii sau exprimari incoerente.
Oriunde ar fii, se gandeste la ultimul lui post si la numarul de vizitatori pe care il are.
Ii place sa fie laudat cu toate ca nu zice si se crede indeletnicit de pozitia sa in Zelist!
Tot ei sunt aia care se uita speriati in alta parte in cazul in care ii intrebi ceva cu privire la ultimul lor post.


6.Vedetele-scriu orice, numai sa urce in top. Scriu din viata de zi cu zi, si se bucura de atentia acordata vizitatorilor.
Le place sa intrige presa si le mai arunca cate-un os de rontatit.
Isi fac publicitate concertelor, expozitiilor, emisiunilor, etc.
Unii dintre se implica in diferite actiuni umanitare, strangere de fonduri, etc.

7.Puturosii- astia sunt culmea. Scriu pe atat de rar pe cat de frumos.
Unii chiar n-au timp, iar altii nu se sinchisesc.
Atunci cand isi aduc aminte scriu de acolo de unde se afla, cu laptopul pe genunchi.
Sunt destul de intelepti si nu mai vad o pasiune in a scrie pe blog, au facut-o destul timp.

8.Miserupistii. Astia "musca"- vorbesc codat, inside jokes, nu-i intereseaza de nimic si de nimeni, se cred atotputernici si le place sa fie "aplaudati" de grupul lor.
Ei fac de toate, posteaza mai mult noaptea sorbind din pepsi + fum de tigara.
Unii au simt artistic si posteaza stari, sentimente, povestioare, se ajuta de personaje, si sunt cat se poate de subtili.

3 din 4 americani se folosesc in fiecare zi de tehnologia sociala.
Doua treimi din populatia globala urmaresc retelele sociale pe internet.
Twitter. com leaga 3.000.000 mesaje intr-o zi.
Pe Facebook populatia cumuleaza 5.000.000.000 minute/pe zi!
13.000.000 articole pe Wikipedia si 3.600.000.000 fotografii pe Flickr.
Acuma,tineti-va bine...va trebuiesc 412,3 ani pentru a viziona tot continutul video de pe Youtube.
Iar daca Facebook ar fii o tarisoara, aceasta ar fi a 8-a din lume ca numar de locuitori...peste Japonia.
Well... Houston, we have a problem! Eu?! Nu, voi!
E momentul sa mai provoc cateva antipatii printre vizitatorii mei dragi, frumosi si destepti.
Ma doare in cur daca va simtiti reprobati cu privire la aceste cifre, sau cu privire la toate avertizarile asupra social media. Ele reflecta realitatea. Nu as face pariu ca e adevarat, dar eu unul am ajuns in punctul in care, oricat de ridicate ar fi cifrele astea, n-as spune ca sunt imposibile.
Personal, sunt martor si (din cand in cand) partas la o intoxicare de informatii (prea) personale datorita cresterii in masa a numarului de vizitatori Twitter si Facebook.
Deci...cuvantul anului 2009 in social media este "overshare".
E de la sineinteles ca apetitul follower-ilor o sa creasca odata cu evolutia interactiunii online si inevitabila va fi (ca de fiecare data) suprasaturatia.
Dar nu fiti botosi, pana atunci chiar si nepoteii vostri o sa va urmareasca decursul contului de Facebook cu placere.

Gata! A trecut Craciunul, a trecut revelionul, a trecut si iarna (dupa unii).
A trecut vacanta mea, a trecut si vacanta voastra.
Abia am inceput game-ul primului set din cele 12 ale jocului, si simt ca sunt condus.
Sper sa fie un joc strans, iar setul decisiv sa se joace in Iunie cand am licenta, ca doar e luna a 6-a, nu?! Sper de asemenea sa nu ajungem la tie-break, nu de alta dar am destule emotii necontrolabile.
Maine dimineata plec spre Bucuresti, inarmat cu rabdare si cu ambitia de a intra intr-o alta hora cu ritm alert. Sunt sigur ca inca mai stiu pasii.
O sa plec insa si cu dor de casa, de camera mea, de intimitatea mea, de mancarea maica-mii, de somnul dulce cu obloanele trase, de glumele si bataile cu frate-miu, de jocurile si filmele cu zombie propuse tot de el, de telefoanele rare pe care le primeam, de luminitele razlete din oras si de pustietatea care se asterne aici, de catelul meu nazbatios, de masina pe care am condus-o (oricum destul de putin), de chiatara si de acordurile ei de care abia ma atasasem.
Astea fiind spuse, o sa plec in Bucuresti cu gandul ca totusi acolo o sa ma astepte cineva care nu poate inlocui toate astea, dar poate compensa cu alte lucruri care ma pot face cel mai fericit iubit.
Urati-mi drum bun.
Va pup fierbinte!