Nicodata nu m-am priceput la despartiri.
Niciodata n-am stiut sa spun "adio" sau "la revedere" altfel decat rostindu-le.
Fie ca a fost vorba de familie, prieteni vechi, prieteni de-o saptamana, prieteni de moment sau simpli cunoscuti.
Probabil totul porneste de la faptul ca nu-mi place sa fac asta...si drept urmare nu stiu cum s-o fac.
Nu sunt nici genul care sa ia in brate, sa pupe, sa planga si sa incurajeze revederea( cu atat mai mult cu cat stiu ca e imposibila).
In schimb, daca vreodata o sa am ce transmite cuiva la plecare, poate sa ma priveasca o secunda direct in ochi.
Nu stiu cum reusesc, dar ma pot stramba sau imi pot cere scuze din priviri.
Tocmai din cauza asta ma holbez la tine si te fac sa crezi ca ai vreun mot sculat sau vreo guma in par. Ma rog...uneori se intampla sa nu vad bine, deci ma uit si mai insistent.
Si uneori chiar imi reuseste. Clasific persoane si le judec de la prima vedere.
Nu e greu totusi sa-ti dai seama de privirea unui drogat traindu-si momentul de paranoia, sau cea a unui indragostit, cat si cea a unuia care a suferit o trauma sau mai multe.
Revenind la tema postului, accept sa ma despart de lucrurile care m-au facut sa zambesc sau care m-au facut sa plang.
Refuz insa sa ma despart pentru totdeauna...si aici nu ma refer la chilotii de la Calvin Klein, la parul de pe picioare, dintisorii de lapte sau prietenul din Peru-toate astea pot fi inlocuite- ci ma refer la "lucrurile" care le pierzi inainte sa-ti dai seama si nu le poti recupera sau inlocui no matter what
Si ai da orice ca macar sa-ti poti lua "la revedere", sa mai spui doua vorbe sau sa-ti ceri iertare.
Eu am avut ocazia...n-am facut-o!
Asa am ajuns sa-mi declar cel mai bun prieten post-mortem.
Pace!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu