A venit timpul! Saptamana asta a fost randul meu sa predau in lic. Stefan Odobleja la clasa a 2-a.
M-am inarmat cu un fluier si multa rabdare. Stiam ce ma asteapta. Colegii asteptau nerabdatori in sala pe banca, cu fisa de observatie in mana. Se uitau zambind ironic, bucurosi ca ei scapasera de ceea ce pe mine urma sa ma astepte.
Usa de termopan de la intrare era zguduita de 25 mici dracusori care tropaiau de fericire ca ora de sport a venit.
Am predat planul de lectie si am inceput. Am strigat adunarea si alinierea.
Am anuntat temele de lectie si i-am amenintat speriat ca daca nu sunt cuminti, nu facem la sfarsitul lectiei jocul; care oricum era obligatoriu.
Am tipat, am fluierat, am amenintat! M-am incadrat in timp pana la un moment dat.
Dar, de ce imi era frica cel mai tare, n-am scapat! Acest copil cu pantalonii trasi pana deasupra apendicelui xifoid a venit si mi-a spus ca Marian i-a dat un sut nu-stiu-unde.
Am spus sa mi-l arate cu degetul. Am ajuns la el si eram hotarat sa-l intreb: "Mariane, vrei sa te lupti cu mine?" M-am abtinut si i-am spus ca daca nu sta cuminte il trimit pe banca!
Se intamplase sa vad saptamana trecuta cum un dolofan in clasa a 3-a alerga vreo alti 4 cu batu' de la matura. Sau cum altul, la fel de grasut, tipa intr-una ca o fetita turbata de fericire.
La sfarsitul lectie am primit un feedback asa cum ma asteptam...pentru ca stiu ce gresisem si ce facusem bine.
Acum 3 ani n-as fi acceptat in vecii vecilor sa lucrez in invatamant ca profesor de sport.
Si nici nu pot sa spun ca acum sunt foarte entuziasmat. Dar stiu un lucru: chiar daca n-o sa fac asta mereu, atunci cand o veni momentul o s-o fac cu toata pasiunea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu